FIGURILE DE STIL
Figura de stil este
un procedeu utilizat pentru a creşte expresivitatea unui text, care nu
defineşte, ci sugerează, pentru că lumea prezentată este imaginară.
I. PERSONIFICAREA este figura de stil prin care se
atribuie însuşi omeneşti unor fiinţe necuvântătoare, unor lucruri, unor
fenomene ale naturii.
,,
Primăvară, mama noastră,
Suflă bruma de pe coastă. “ (
Folclor )
,, Din
văzduh cumplita iarnă cerne norii de
zăpadă… “
(
Vasile Alecsandri – Iarna )
,,
Singuratice izvoare fac cu valurile larmă… “
( Mihai Eminescu – Călin ( file din poveste ) )
II. COMPARAŢIA este figura de stil cu ajutorul
căreia se exprimă un raport de asemănare între două obiecte, persoane sau
acţiuni, cu scopul de a evidenţia sau de a evoca unul dintre termeni.
,,
Soarele rotund şi palid se prevede
printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii
trecători. “
( Vasile Alecsandri – Iarna )
,, Pe un
deal răsare luna, ca o vatră de
jăratic. “
( Mihai Eminescu – Călin ( file din poveste ) )
,, Frumos e
câmpul ce se-ntide ca şi o mare de verdeaţă… “
( Alexandru Macedonski – Pădurea )
,, … că-s
plin de noroc ca broasca de păr … “
(
Ion Creangă – Amintiri din copilărie )
III. ENUMERAŢIA
este figura de stil care constă într-o înşiruire de termeni de acelaşi fel sau cu sensuri apropiate, făcută cu scopul de
a evidenţia ideea exprimată.
,,
Să strecor pe un fir de aţă
Micşorata, subţirica şi nepipăita viaţă. “ ( Tudor Arghezi – Cuvânt )
,, … erau stigleţi cu pete de sânge, piţigoi rotunzi cu pene cenuşii şi
negre, cintezi cu piepturile
cărămizii. “ ( Mihail Sadoveanu – În pădurea
Pietrişorului )
,, Grăsuţ, curat, atrăgător,
În fracul
lui strălucitor
Aşa era
Apolodor “ ( Gellu Naum –
Cărţile cu Apolodor )
IV. REPETIŢIA este figura de stil care constă în
reluarea de două sau de mai multe ori a aceluiaşi sunet, cuvânt, grup de
cuvinte sau a aceleiaşi relaţii sintactice.
Repetiţia, în funcţie de nivelul limbii
la care se întâlneşte, este:
-
fonetică
-
lexicală
-
gramaticală
a) REPETIŢIA FONETICĂ
1. ALITERAŢIA constă în repetarea unei consoane.
,, Şi-n
creasta coifului înalt
Prin vulturi vântul viu vuia,
Vreun
prinţ mai tânăr când trecea… “ (
George Coşbuc – Nunta Zamfirei )
,, Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă… “ ( Mihai Eminescu – Lacul )
,, Am discutat
multe şi mărunte. “
2. ASONANŢA
constă în repetarea vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte.
,, Apele plâng clar izvorând în fântâne… “ (
Mihai Eminescu – Sara pe deal )
,, Las să vie
cât de mulţi,
Să ai cu
cin să te lupţi. “ ( Pintea Viteazul )
,, Se plimbă
ca vodă prin lobodă. “
b) REPETIŢIA LEXICALĂ
,, Şi pluteşti, pluteşti, pluteşti,
Printre alge, printre peşti
Şi înoţi, înoţi, înoţi,
Până
simţi că nu mai poţi “ ( Gellu Naum – Cărţile cu Apolodor )
,, O
furnică mică, mică,
Dar
înfiptă, vasăzică… “
( Tudor Arghezi – O furnică )
,, Stăpâne, stăpâne,
Îţi
cheamă ş-un câne… “
( Mioriţa )
Vrea totul, ştie totul, poate totul.
V. EPITETUL esta figura de stil care constă în
determinarea unui substantiv sau a unui verb printr-un adjectiv sau adverb,
evidenţiind însuşiri deosebite ale obiectului sau ale acţiunii.
Epitetul ornant:
,, S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării… “
( Vasile Alecsandri – Sfârşitul iernei… )
,, Dumbrava
cea verde pe mal
Se-oglindă
în umedul val… “
( Mihai Eminescu – Frumoasă-i… )
Epitete ale
substantivului:
,, … se
ridica departe într-un pisc prăpăstios, în vârful căruia săgeata
spre cer un brad vechi, care vestea cel întâi, printr-un
şuiet adânc, sosirea vânturilor. “
(
Mihail Sadoveanu – În pădurea Pietrişorului )
Epitete ale
verbului:
,, … îmi
pare
că ochii
tăi, adâncii, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi… “ ( Lucian Blaga – Izvorul nopţii )
Epitet simplu:
,, … or
să-mi crească aripi ascuţite până la nori… “
( Lucian Blaga
– Izvorul nopţii )
Epitet dublu:
,, Vesela, verde câmpie acu-i tristă, vestezită… “
( Vasile Alecsandri – Sfârşit de toamnă )
Epitet triplu:
,, …răzbătea
o chemare nedesluşită, moale, stânsă. “
( Mihail Sadoveanu – În pădurea
Pietrişorului )
Epitet
în cumul:
,, Rece, fragilă, nouă, virginală
Lumina duce omenirea-n poală. “ ( Tudor Arghezi – Vânt de toamnă )
Epitetul se poate combina şi cu alte
figuri de stil, fiind:
-
Epitet personificator:
,, Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate,
Vezi o masă
mare-ntinsă cu făclii prea luminate.”
( Mihai Eminescu – Călin ( file din poveste ) )
-
Epitet metaforic:
,, În vremile bătrâne, cândva, nu se ştie când, acest
fel de pereţi se aflau cu partea de din sus privind tocmai spre cer… “ ( Ioan Slavici – Popa Tanda )
-
Epitet hiperbolic:
,, Gigantică poart-o cupolă pe frunte… “ ( George
Coşbuc – Paşa Hassan )
VI. HIPERBOLA este figura de stil
care constă într-o exagerare, prin mărirea sau micşorarea obiectului.
Hiperbola apare totdeauna combinată cu o
altă figură de stil:
-
Metaforă:
,, Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda din
stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte. “ ( George Coşbuc – Paşa Hassan )
-
Comparaţie:
,, Crapii-n ele-s cât berbecii,
În pomi,
piersici cât dovlecii,
Pepenii de zahăr
roşu,
În grâu, spicul cât cocoşul… “ ( Tudor Arghezi – Mamă Ţară )
-
Epitet:
,, O ! tablou
măreţ, fantastic !… Mii de stele argintii
În nemărginitul
templu ard ca vecinice făclii. “
(
Vasile Alecsandri – Mezul iernei )
VII. ANTITEZA este figura de stil care constă în
punerea în opoziţie a două cuvinte, idei, imagini, personaje, situaţii menite
să se reliefeze reciproc.
,, Nu ştie
de-i vis, ori aieve-i… “ ( George Coşbuc
– Paşa Hassan )
,, Ea un înger ce se roagă,
El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur –
El un suflet apostat. “ ( Mihai Eminescu )
VIII. METAFORA
este figura de stil prin care se trece de la semnificaţia obişnuită a unui
cuvânt sau a unei expresii la o altă semnificaţie, trecerea făcându-se pe baza
unei com-paraţii subînţelese.
,, Ele sar în bulgări fluizi … “ ( Mihai Eminescu )
,, Soarele, lacrima Domnului, cade în mările
somnului “ ( Lucian Blaga )
,, Făcutul meu, Cuvântul
Paşte-n munte
Imagini verzi
sub norii toamnei grei. “
( Constanţa
Buzea – Făcutul meu, Cuvântul )
IX. ALEGORIA
este figura de stil care constă în prezentarea unei idei abstracte prin
elemente concrete, substituind o imagine cu alta pe baza unor asemănări.
În Mioriţa,
ideea abstractă a morţii este înlocuită de imaginea concretă a unei nunţi:
,, Să le spui curat
Că m-am
însurat
Cu-o mândră
crăiasă,
A lumii
mireasă… “ ( Mioriţa )
X. INVERSIUNEA
este figura de stil care constă în modificarea, în primul rând, a topicii
propoziţiei şi, în al doilea rând, mai rar, a frazei cu scopul de a scoate în
evidenţă un cuvânt sau o propoziţie.
,, Melancolic cornul sună “ ( Mihai Eminescu – Peste vârfuri )
,, Din văzduh
cumplita iarnă cerne norii de zăpadă…”
( Vasile Alecsandri – Iarna )
XI. INVOCAŢIA
este o formulă de adresare către o persoană absentă sau imaginară, de la care
nu se aşteaptă un răspuns. Este situată, de obicei, la începutul operei şi este
realizată prin substantive în cazul vocativ. Este un procedeu specific stilului
retoric.
,, Frumoaso,
ţi-s ochii-
aşa de negri încât seara
când stau
culcat cu capu-n poala ta… “ ( Lucian
Blaga – Izvorul nopţii )
XII. SIMBOLUL este figura de stil (procedeul artistic) care
constă în utilizarea numelui unui obiect concret pentru a desemna un alt obiect
sau, cel mai adesea, o idee abstractă. Simbolul este o imagine care revine cu
insistenţă într-un text literar şi care ocupă o poziţie cheie, esenţială pentru
eroul liric sau epic, pentru conflict etc. .
,, îmi pare
că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul
din care
tainic curge noaptea peste văi… “ (
Lucian Blaga – Izvorul nopţii )
XIII. OXIMORONUL este figura de stil care constă
în asocierea neaşteptată, cu efecte expresive surprinzătoare, a doi termeni
contradictorii sau chiar cu semnificaţii opuse.
,, Izvorul nopţii – ( … )
lumina mea. “ ( Lucian Blaga –
Izvorul nopţii )
ELEMENTE DE VERSIFICAŢIA / ELEMENTE DE PROZODIE
VERSUL este un rând dintr-o poezie.
STROFA este
o grupare de versuri, în număr variabil, despărţită de alte asemenea unităţi
printr-un spaţiu alb.
După numărul de versuri, strofa este:
-
Monovers – când este alcătuită
dintr-un vers.
-
Distih – când este alcătuită
din două versuri.
-
Terţină – când este alcătuită
din trei versuri.
-
Catren – când este alcătuită
din patru versuri.
Strofa mai poate avea cinci versuri
(cvinarie), şase versuri (sextină), şapte versuri (septimă), opt versuri
(octet), nouă versuri (nonă), zece versuri (decimă).
MĂSURA reprezintă numărul de silabe dintr-un vers.
RIMA constă în potrivirea sunetelor de la sfârşit
de vers, începând cu ultima vocală accentuată.
Tipuri de rime:
1. Monorimă – când toate versurile rimează ( a
a a a ):
,, La circ, în târgul Moşilor,
Pe gheaţa unui
răcitor,
Trăia voios şi
zâmbitor
Un pinguin din
Labrador. “ ( Gellu
Naum – Cărţile cu Apolodor )
2. Rimă
împerecheată – când primul vers rimează cu al doilea şi al
treilea cu al patrulea ( a a b b )
,, Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor,
plutesc ăn aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind
fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi. “
( Vasile Alecsandri – Iarna )
3. Rimă încrucişată – când primul vers rimează cu al treilea şi al doilea cu al patrulea
( a b a b ):
,, A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca
niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
“ ( Mihai Eminescu –
Luceafărul )
4. Rimă
îmbrăţişată – când primul vers rimează cu al patrulea şi al
doilea cu al treilea
(a b b a ):
,, Tot miroase via a tămâios şi a coarnă,
Mustos a
piersici coapte şi crud a foi de nuc…
Vezi, din zăvoi
sitarii spre alte veri se duc;
Ce vrea cu mine
toamna pe dealuri de mă-ntoarnă? ( Ion Pillat – În vie )
Când versurile nu rimează, se numesc versuri albe.
Versurile lipsite de rimă, fără structură ritmică regulată, se numesc versuri libere.
RITMUL
constă în succesiunea regulată şi armonioasă a silabelor accentuate şi
neaccentuate dintr-un vers.
PICIORUL METRIC ( METRUL ) este unitatea ritmică
alcătuită dintr-un număr constant de silabe accentuate şi neaccentuate care se
repetă într-un vers.
Printre picioarele metrice sunt:
-
Troheul – picior bisilabic, în care prima silabă este
accentuată şi a doua este neaccentuată.
-
Iambul – picior bisilabic, în care prima silabă este
neaccentuată şi a doua este accentuată.
-
Amfibrahul – picior trisilabic, în care prima silabă şi
atreia sunt neaccentuate iar a doua silabă este accentuată.
În funcţie de tipul de
picior metric, ritmul poate fi:
-
Ritm trohaic – alcătuit dintr-o succesiune de trohei.
-
Ritm iambic – alcătuit dintr-o succesiune de iambi.
-
Ritm amfibrahic – alcătuit dintr-o succesiune de amfibrahi.
CEZURA –
pauza ce se face în interiorul versului.
