luni, 23 mai 2016

prof. Mirela Broasca:Relaţia dintre incipit şi final într-un basm: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă



Relaţia dintre incipit şi final într-un basm: Povestea lui Harap-Alb de  Ion Creangă
            Basmul reprezintă “oglindirea vieţii în moduri fabuloase” (G.  Călinescu) sau într-o definiţie standard: basmul este naraţiunea de mare  întindere, în care binele luptă împotriva răului cu puteri supranaturale şi  învinge întotdeauna.
              În lucrarea “Morfologia basmului”,  Vladimir Propp, reprezentant al şcolii  formaliste ruse, evidenţia o structură a basmului clasic, identificabilă fie în  basmul cult, fie în cel popular. Din acesta structură, cele mai importante  momente sunt cele care ţin de evoluţia eroului, cum ar fi: călătoria de  iniţiere a acestuia către un spaţiu miraculos, peste nouă mări şi nouă tări sau  la capătul lumii, semnalarea unei interdicţii pe care eroul o încalcă, pedeapsa  primită şi trecerea probelor în urma cărora eroul biruie răul şi devine  învingător, dar şi relaţia dintre incipit şi final.
              În literatura română o capodoperă a genului este “Povestea lui  Harap-Alb” de Ion Creangă, operă ce păstrează elemente ale basmului popular,  între care şi structura închisă, marcată de formule narative iniţiale şi  finale.
              În incipit, după utilizarea formulei “Amu cică era odată...”  al cărui rol este de a-l introduce pe cititor  într-un univers fabulos, fără a preciza tipul şi spaţiul, este semnalată o  lipsă care va fi remediată de catre erou: Împaratul Verde nu are urmaşi şi îi  cere fratelui său să i-l trimită pe cel mai destoinic dintre feciori. Dupa  eşecul fiilor mai mari, mezinul îşi încearcă norocul şi, sfătuit de Sfânta  Duminică, îi cere tatălui său calul, hainele şi hainele de pe vremea când era  mire, şi după ce trece proba curajului, la care este şi el supus, porneşte în  călătoria de iniţiere nu înainte de a se semnala o interdicţie din partea  tatălui: să nu se împrietenească cu omul roşu şi mai cu seamă de cel spân.  Pentru că nu reuşeşte să treacă de un haţis întunecos şi se rătăceşte, fiul  craiului încalcă interdicţia şi apelează la ajutoul Spânului. Pedeapsa este pe  masură: păcălit de Spân, intră într-o fântână de unde nu mai poate ieşi, până  ce nu jură credinţă noului stăpân. Fiului craiului îşi pierde identitatea, devine  Harap-Alb, slugă a Spânului, iar Spânul este acum fiu de crai. La curtea lui  Verde Împarat, Harap-Alb trece trei probe ajutat de Sfânta Duminică, de calul  său năzdravan, de cinci monştri simpatici, de regina albinelor şi de cea a  furnicilor. El aduce salata din grădina ursului, blana bătută-n pietre scumpe a  cerbului şi pe fata Împaratului Roş. Depaşirea probelor îl face învingător,  căci fata împaratului îl demaschează pe Spân iar calul îl ucide, Harap-Alb  devenind în final împarat.
              Tot acest traseu iniţiatic este parcurs de fiul craiului între un  incipit şi final simbolice.
              Incipitul, prin formula “Amu cică era odată...”  , situează naraţiunea în atemporalitate,  într-un timp mitologic, fabulos. De asemenea, spaţiul este nedefinit, nu se dau  relaţii cu privire la locul în care se află craiul şi cei trei fii ai săi, dar  se ştie că eroul va pleca la celălalt capăt al lumii, la unchiul său. Se  desluşeşte astfel o primă categorie estetică: miraculosul. Incipitul conţine de  asemenea un prim simbol existent în toate basmele, cifra 3, care reprezintă  desavârşirea, perfecţiunea (craiul avea 3 feciori, Împaratul Verde avea 3  fete), simbol ce va reapărea pe parcursul acţiunii.
              O deosebire între basmul popular şi cel cult o reprezintă faptul că, în cel  din urmă, eroul va remedia lipsa, nu mai este chiar din incipit un individ  maturizat, model de frumuseţe fizică, morală şi spirituală, ci apare ca un  personaj la inceput de drum, neiniţiat. Traseul parcurs de acesta, probele la  care va fi supus vor avea rolul de a-l pregăti pentru viaţă.
              Finalul basmului înseamnă în primul rând remedierea situaţiei  problematice din incipit, prin pedepsirea şi omorârea Spânului, dar şi prin  recompensarea personajului pozitiv. Prin urmare, şi în basmul cult, binele iese  învingător din lupta cu răul. Dar finalul unui basm cult înseamnă şi sfârşitul  procesului iniţiatic al potagonistului, care va deveni împărat, căsătorindu-se  cu fata lui Roşu Împarat. Nu întâmplător basmul se încheie cu pedepsirea  răufăcătorului, pentru că prezintă mentalitatea omului din popor, conform  căreia binele triumfă întotdeauna, iar starea firească este cea de  bunădispoziţie şi de optimism.
              Formula narativă finală anunţă un ospăţ de dimensiuni simbolice,  la care a luat parte şi povestitorul. Rolul acesteia este acela de a readuce  cititorul în situaţia iniţială, în lumea reală.
              Aşadar, incipitul şi finalul unui basm cult sunt elemente de structură cu  semnificaţii bine determinate, sunt poarta magică prin care cititorul intră  într-un univers miraculos, al tuturor posibilităţilor, cu personaje care  strânesc râsul fără a înspăimânta prin înfăţişările lor, şi acesta revine în  realitatea cotidiană înţelegând, probabil, ca totul este de fapt “o  transfigurare în moduri fabuloase a realităţii”.

Prof. Mirela Broasca: Viziunea despre lume (lumea reala – lumea imaginara): Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

Viziunea despre lume (lumea reala – lumea imaginara): Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă
Basmul este o naraţiune  deliberat fantastică, definită ca specie a genului epic din literatura populară  sau cultă, care prezintă confruntarea dintre două categorii opuse – Binele şi  Răul -, simbolizate prin personaje pozitive şi negative. Din această  confruntare, Binele iese învingător, deoarece basmul propune modele de  conduită, idealuri preţuite de omul din popor. Din literatura populară, specia  a trecut şi în literatura cultă, basmul cult exprimând viziunea artistică a  unui singur creator.
  Ion Creangă, unul dintre  scriitorii care s-au impus în literatura română prin originalitatea stilului, a  lăsat posterităţii o operă variată, aducând în literatura cultă farmecul şi  spontaneitatea literaturii populare. Povestea lui Harap-Alb, considerată  „sinteză a basmului românesc” ( Nicolae Ciobanu ), se dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin  intervenţiile autorului cult, care supune materialul epic unui proces de  transformare în funcţie de propriile structuri mentale şi de propriile  concepţii.
  Acţiunea basmului este structurată pe episoade, urmărind tiparele epicii populare. Situaţia iniţială prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde-Împărat are trei fete, - care va fi perturbat prin sosirea scrisorii lui  Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să îi  trimită pe unul dintre fii pentru a-i lăsa împărăţia. Rugămintea nu e deloc  uşor de îndeplinit, pentru că cele două împărăţii se află departe una de  cealaltă, separate de războaie.
  Acţiunea de recuperare a echilibrului, care constituie un  alt element din tiparul narativ tradiţional, începe în momentul în care fiii  mai mari ai craiului pornesc spre împărăţia unchiului lor, convinşi că vor  reuşi. Ambii eşuează lamentabil, la proba  podului unde sunt aşteptaţi de tatăl deghizat în piele de urs. Când mezinul  cere permisiunea de a pleca în aceeaşi călătorie riscantă, este refuzat cu  asprime. Supărat, fiul mai mic al craiului se retrage în grădina palatului şi  întâlneşte o bătrână pe care o miluieşte cu un bănuţ. Drept răsplată, bătrâna  îi dă sfatul să nu plece la drum fără calul, armele şi hainele tatălui său de  când a fost mire. Fabulosul îşi face  apariţia într-un cadru care nu sugerează prin nici o caracteristică evenimente  neobişnuite. Bătrâna se dovedeşte a avea puteri supranaturale şi dispare  învăluită într-un nor misterios, spre surprinderea tânărului crăişor.
  La pod, tatăl îl supune  aceleiaşi probe, dar mezinul o depăşeşte cu ajutorul calului cu puteri  supranaturale. Motivul călătoriei  iniţiatice, specific basmelor, se asociază cu sfaturile tatălui, care îi  cere fiului să se ferească de omul spân şi de omul roş, dăruindu-i pielea de  urs.
  Probele la care va fi supus eroul ulterior sunt, de  asemenea, tipice pentru structura basmului tradiţional. La trecerea prin  pădurea – labirint, fiul craiului se rătăceşte şi acceptă, după trei întâlniri fatidice, tovărăşia  omului spân. Spânul, spre deosebire de  personajele negative tipice din basmele populare, adoptă un comportament care  nu se abate cu nimic de la legile firescului. Nicăieri şi niciodată eroul  lui Creangă nu dă dovadă că ar avea puteri supranaturale sau capacităţi de  vrăjitor, în stare să-şi impună voinţa asupra celorlalţi fără nici un efort.  Neavând calităţi supranaturale, Spânul îşi pune în aplicare planul de uzurpare  a identităţii lui Harap-Alb prin alte mijloace. Inteligenţă vicleană,  înzestrată cu o mare putere de persuasiune, Spânul recurge la argumente atât de  normale, încât este aproape imposibil să-i fie respins ajutorul. Prin vicleşug,  la fântână, acesta îşi însuşeşte identitatea crăişorului, momentul fiind  echivalent cu un adevărat botez, întrucât fiul craiului primeşte un nume –  Harap-Alb – şi o nouă identitate – slugă a Spânului.
  Multiplicarea numărului de probe la care este supus  eroul din basmul lui Creangă diferenţiază basmul cult de basmul popular. Procesul iniţiatic  din Povestea  lui Harap-Alb este mult mai complicat şi include parcurgerea unor etape  complexe, marcând simbolic drumul spre maturitate al eroului. După ce ajung la Verde-Împărat,  Harap-Alb este trimis să aducă salatele  nemaiîntâlnite din Grădina Ursului, probă pe care o depăşeşte cu ajutorul  calului şi al Sfintei Duminici. Pielea de urs dăruită de tatăl său la plecare  îşi găseşte justificarea, proba marcând depăşirea unei etape iniţiatice care  sugerează maturizarea fizică, prin învingerea unei forţe primare.
  A doua probă la care este supus eroul este una a  maturizării voinţei. Nestematele cerbului din  pădurea fermecată nu pot fi dobândite decât de acela care ascultă fără şovăire  sfaturile Sfintei Duminici. Harap-Alb trebuie să sape o groapă în care să se  ascundă după ce taie capul cerbului dintr-o singură lovitură. Ascunzătoarea nu  trebuie părăsită până după apusul soarelui, deşi capul cerbului îl strigă  continuu. Depăşirea acestei probe sugerează maturizarea psihică, depăşirea unei  etape iniţiatice care se referă la devenirea spirituală ( pentru că Cerbul  poate fi comparat cu Meduza din mitologia greacă, a cărei privire împietrea pe  oricine şi a cărei simbolistică se asociază, în sens larg, cu evoluţia  spirituală ).
  A treia probă este şi cea mai dificilă, ca şi în  basmele populare. Spânul cere să-i fie adusă fata Împăratului Roş, pentru a o lua de  soţie. Această probă presupune alt drum  iniţiatic, cu mai multe etape: întâlnirea cu furnicile cărora le cruţă  viaţa, primind în schimb o aripă; întâlnirea cu albinele, cărora le  construieşte un adăpost aduce o a doua aripă ca recompensă. Personajele auxiliare se înmulţesc prin  întâlnirile cu Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Ochilă. La  curtea Împăratului Roş, Harap-Alb şi însoţitorii săi trebuie să facă faţă altor  provocări pentru a dobândi mâna fetei: proba ospăţului este depăşită cu  ajutorul lui Flămânzilă şi al lui Setilă; înnoptatul în casa înroşită de foc nu  are drept consecinţă moartea tuturor datorită ajutorului dat de Gerilă;  alegerea macului de nisip este realizată cu ajutorul furnicilor; fata  Împăratului Roş este păzită şi prinsă cu ajutorul lui Ochilă şi al lui  Păsări-Lăţi-Lungilă; alegerea fetei se realizează cu ajutorul albinelor. Ultima probă este impusă de fată şi  constă în aducerea apei vii, a apei moarte şi a celor trei smicele de măr dulce  de unde se bat munţii în capete. Sunt implicate, de această dată, personajele  animale cu puteri supranaturale: turturica fetei de împărat şi calul lui  Harap-Alb.
Întoarcerea la curtea lui  Verde-Împărat marchează şi ultima etapă  a maturizării eroului, de natură afectivă. Harap-Alb se îndrăgosteşte de  fata Împăratului Roş şi nu ar vrea să i-o dea Spânului, cum a procedat cu  trofeele dobândite în cursul celorlalte probe. Restabilirea echilibrului se  realizează prin dezvăluirea adevăratei identităţi a eroului. Spânul îi taie  capul lui Harap-Alb, iar calul îl omoară pe uzurpator, ridicându-l până în  înaltul cerului, de unde îi dă drumul. Este, de altfel, una dintre puţinele  situaţii în care calul îşi dezvăluie adevăratele puteri. Fata Împăratului Roş  recompune trupul eroului, îl descântă, readucându-l la viaţă, element  echivalent cu o renaştere, care presupune dobândirea noii identităţi, de  stăpân.
Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului  popular prin multiplicarea numărului probelor la care este supus eroul şi prin  complicarea lor progresivă până la deznodământul tipic. Personajul principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca  în basmul popular, nu mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a se  metamorfoza şi are un caracter complex, reunind calităţi şi defecte. De  aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul şi care îi conferă un  caracter aparte. Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi  este caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de  miraculoasa lui putere, Harap-Alb este departe de tiparele convenţionale.  Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană – este şovăitor în faţa  deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe  care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională, care îl impune  ca erou exemplar: bunătatea. Compensându-i slăbiciunile firesc umane, bunătatea  şi mila îi conferă lui Harap-Alb calitatea de arhisemn ( simbol ) al binelui.  Personajele auxiliare care i se alătură eroului, datorită acestei calităţi –  Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii fabuloşi –  extind această calitate dominantă a eroului în sfera întregului univers.
Personajele auxiliare, foarte numeroase, sunt mai  complexe decât personajele auxiliare din basmele populare. Uriaşii care îl  însoţesc pe Harap-Alb sunt puternic umanizaţi, atât sub aspect fizionomic, cât  şi sub aspect psihologic. Portretele lor se alcătuiesc prin trimitere la fiinţa  umană – „schimonositură de om”, „pocitanie de om”, „dihanie de om”, „namilă de  om”, „arătare de om”. Deşi sunt puternic caricaturizaţi, uriaşii nu îşi pierd  trăsăturile umane – Gerilă se ceartă cu însoţitorii nemulţumiţi de căldura pe  care a făcut-o în casă şi „trânteşte o brumă pe pereţi” care îi contrariază pe  ceilalţi. Gerilă, Flămânzilă şi Setilă sunt expresia alegorică a unora dintre  impulsurile aparţinând instinctului de apărare şi de conservare ale fiinţei  umane. Acţiunile lor se înscriu, de altfel, în sfera realităţii mai mult decât  în sfera supranaturalului. Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă aparţin preponderent  tipologiei fabulos-mitice. Simţurile lor exagerate se circumscriu sferei  cunoaşterii. Singurele personaje  auxiliare care amintesc de basmele populare sunt calul, albinele, furnicile,  personificate şi dobândind calităţi supranaturale. Având în vedere  caracteristicile personajelor, se poate spune că în basmul cult fantasticul  este puternic antropomorfizat ( umanizat ).
Construcţia subiectului este  lineară, episoadele se structurează prin înlănţuire, acţiunile decurg  firesc una din cealaltă şi se motivează reciproc. Timpul şi spaţiul acţiunii sunt  imaginare, chiar dacă au elemente care amintesc de universul obişnuit.  Întâmplările se petrec odată, cândva,  atunci, adverbele sugerând un timp nedefinit, rupt de cel cotidian.  Atemporalităţii acţiunii îi corespunde imprecizia spaţiului – undeva, într-o pădure, în grădina ursului.
La nivel formal, scenariul  epic este încadrat de formulele specifice, iniţiale – „Amu cică era odată un  crai…” - , mediane – „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult  mai este” - , finale – „”Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă;  cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă,  iar cine nu, se uită şi rabdă”. Incipitul basmului lui Ion Creangă  elimină schematismul enunţiativ specific prototipului folcloric umplând de  conţinut atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei prototipale: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu,  care avea trei feciori…”
Basmul cult respectă convenţia de oralitate din  basmul popular, dar naratorul intervine în text prin comentarii şi prin  reflecţii personale, participând la povestire. Scopul relatării este mai  puţin didactic şi mai mult de delectare: „Dar ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să  vă spun povestea şi vă rog să m-ascultaţi”.
Ca şi alte basme, Povestea  lui Harap – Alb valorifică tema confruntării dintre bine şi rău.  Particularitatea viziunii autorului cult constă, însă, în acest basm, în  relativizarea perspectivei asupra noţiunii de bine şi de rău, simbolizate prin  două personaje care se situează mai mult în sferă realistă decât în lumea  fantastică. Ca şi în viaţa reală, pare a spune naratorul, devenit complice al  cititorului, limitele dintre cele două noţiuni antitetice se şterg adesea,  provocându-l pe omul obişnuit să descopere complexitatea unei existenţe în care  el însuşi e un erou.

Prof. Mirela Broasca: Relaţiile dintre două personaje studiate într-un text narativ de Ion Creangă: Povestea lui Harap-Alb



Relaţiile dintre două personaje studiate  într-un text narativ de Ion Creangă: Povestea lui Harap-Alb
„Opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru.” (G.  Ibrăileanu). Citatul ilustrează şi părerile altor critici literari cu privire  la opera marelui prozator român. Autorul „Amintilor din copilărie”, Ion Creangă  se remarcă prin stilul său satiric, aluziv şi echivoc, prin scriitura  inconfundabilă şi alte elemente de originalitate. Autor a numeroase poveşti şi  povestiri, Creangă rămâne nemuritor prin basmele sale, îndeosebi prin „Povestea  lui Harap-Alb”, o „sinteză a basmului românesc”, după cum remarca Pompiliu  Constantinescu.
  Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale  unor valori simbolice, cu acţiuni implicând fabulosul şi supusă stereotipiei  care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou.
  Ţesut pe universala temă a confruntării binelui cu răul,  „Povestea lui Harap-Alb” este frumoasa poveste cultă în care feciorul de împărat  – fără nume şi mezin al familiei – va pleca la unchiul său Verde Împărat pentru  a moşteni împărăţia, pentru că acesta nu avea decât fete (iar fratele său trei feciori).
  Neascultând sfaturile tatălui, ia în drumul său în slujbă pe un Spân, care prin viclenie pune  stăpânire pe feciorul de împărat şi acesta jură credinţă şi supunere şi, cu  rolurile schimbate – sluga ca stăpân şi stăpânul ca slugă – sub numele de  Harap-Alb (slugă albă) merg la Verde Împărat, unde falsul nepot încearcă sa  scape de Harap-Alb, supunâdu-l la probe primejdioase pentru a-l pierde. Eroul  le va îndeplini pe toate, Spânul va fi demascat iar Harap-Alb va lua în  căsătorie pe fata împăratului Roş.
  Personajele din basmul cult „Povestea lui Harap-Alb”  (oameni dar şi fiinţe himerice cu  comportament omenesc) sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul  în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie  întotdeauna, în basm, prin victoria forţelor binelui.
  Se utilizează  triplicarea, dar Creangă supralicitează procedeul, a treia probă (aducerea  fetei) conţine alte încercări impuse de Împăratul Roş şi chiar de fată.
  Eroul basmului, mezinul craiului, Harap-Alb nu are puteri  supranaturale şi nici însuşiri  excepţionale, asemenea lui Făt-Frumos din basmele populare. El are calităti şi  defecte, sugerate şi de oximoronul din numele său. Prin trecerea probelor la  care este supus de Spân, răul necesar, pe parcusul călătoriei, una iniţiatică,  fiul cel mic al craiului va dobândi calităţile necesare unui viitor împărat (cu  simţul responsabilităţii, al curajului, al prieteniei, capacitatea de a-şi  respecta cuvântul). Harap-Alb trece astfel de la mezinul craiului cel timid şi  ruşinos, cum este descris la început, la un împărat demn de titlul pe care îl  poartă şi asta în mare parte datorită Spânului şi încercărilor la care îl  supune pe erou. Basmul poate fi considerat astfel un bildungsroman, roman al  iniţierii.
  Pesonajele aflate în opoziţie sunt uşor de recunoscut şi după nume: Harap-Alb reflectă condiţia  duală, rob, slugă (Harap), dar şi originea lui nobilă şi naivitatea sa de la  început (Alb); pe când Spânul este, după nume, întruchiparea răului.
  „Povestea lui Harap-Alb” dă cititorului impresia că nu doar naratorul, ci şi personajele, par a avea  cunoştinţă de scenariul iniţiatic pe care trebuie să-l traverseze  protagonistul. În acest scenariu eroul are de învăţat şi de la Spân, simbol al  răului necesar, pentru a-i testa limitele şi a-l ajuta să se maturizeze.
  Cu excepţia  eroului care este văzut în evoluţie, celelalte personaje sunt reductibile la o  trăsătură dominantă, reprezentativă tipologii umane. Spânul este tipul  vicleanului, rolul său fiind acela de a-l iniţia (în mod involuntar) pe erou şi  de a ajuta cititorul să înţeleagă mai bine tipologia personajului principal  prin raportare la personajul antagonist (caracterizare indirectă).
  De remarcat este faptul că, deşi lipsit de puteri supranaturale sau de însuşiri excepţionale,  personajul principal trebuie să treacă prin încercările la care este supus de  Spân cu ajutorul calităţilor sale morale (bunătate, milă, curaj), dar susţinut  de o serie întreagă de prieteni. Personajele se individualizează şi prin  limbaj, asemănător eroilor humuleşteni din „Amintiri din copilărie”,  spunându-se despre Spân că „trăieşte cu adevărat în replici”.
  Esenţa basmelor,  ideea că binele triumfă întotdeauna în faţa răului, este păstrată şi în  „Povestea lui Harap-Alb”, doar că drumul iniţiatic al eroului este mai  interesant pentru cititor.
  Prin conturarea eroilor săi Ion Creangă demonstrează talentul de  creator al unor personaje originale, spontane, pline de umor, ce rămân  nemuritoare în sufletele cititorilor. Se spune despre Creangă că îşi  înzestrează creaţiile pur fantastice „cu însuşiri sufleteşti şi trupeşti peste  măsura omenească”, împrumutându-le o viaţă omenească, una ţărănească şi  amestecându-i printre humuleşteni.

prof. Mirela Broasca: Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un basm cult: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă )



Particularităţile de  construcţie a unui personaj dintr-un basm cult: Povestea lui  Harap-Alb de Ion Creangă )
Basmul particularizează categoria fantasticului sub forma fabulosului şi a miraculosului. Aceasta  presupune că personajul şi lectorul acceptă existenţa unor alte legi ale  naturii decât cele ale lumii reale, obiective, prin care supranaturalul poate  fi explicat. Supranaturalul nu provoacă reacţii de uimire sau teamă. Fabulosul  şi miraculosul propune o lume care îşi află explicaţiile în ea însăşi.
  În „Povestea lui Harap Alb”, basm cult aparţinând lui Ion Creangă, protagonistul trece  printr-o serie de întâmplări miraculoase. Tema basmului este lupta binelui  împotriva răului, dar şi drumul iniţiatic al eroului, lucru ce-i dă operei  caracterul de bildungsroman.
  Acţiunea  basmului este simplă, se desfăşoară liniar, prin înlănţuire şi respectă modelul  structural stereotip: o situaţie iniţială de echilibru (expoziţiunea), un  eveniment sau o secvenţă de eveniment care dereglează situaţia iniţială  (intriga), trecerea probelor (desfăşurarea actiunii), acţiunea reparatorie  (punctul culminant) şi răsplata eroului (deznodământul).
  Timpul şi  spaţiul sunt nedeterminate; din punct de vedere spaţial, acţiunea debutează  într-un capăt de lume şi se sfârşeşte în alt capăt. Acţiunea este relatată de  un narator omniscient, uneori subiectiv, care alternează naraţiunea la persoana  a III-a cu dialogul.
  Eroul este construit după schema narativă a iniţierii. Aceasta presupune un traseu al devenirii  prin sine şi se realizează prin actualizarea unor trăsături umane şi  supraumane, prin confruntarea cu un factor pertubator. Traseul devenirii  coincide cu modificarea statului social al eroului.
  Eroul însumează  o serie de calităţi umane excepţionale, însă nu are calităţi supraumane, e  construit mai degrabă pe o schemă realistă. Are însă un cal năzdrăvan care  vorbeşte şi poate zbura, este sprijinit de ajutoare, personaje fabuloase şi  groteşti. Luptă cu forţele răului, în final este ucis, dar este reînviat cu  ajutorul unor obiecte magicei şi descântece.
  Personajul basmului parcurge un drum al iniţierii, la finalul căruia trebuie să treacă  într-un plan superior al existenţei.
  Statutul iniţial  al personajului este cel de neiniţiat. El trăieşte într-un orizont al  inocenţei, justificată prin tinereţea sa: lipsit de experienţa vieţiii. Deşi  are calităţi umane deosebite, aceastea nu sunt actualizate de la început, ci şi  le descoperă prin intermediul probelor la care este supus. El apare în scenă  după ce fraţii săi mai mari eşuează în încercarea de a-şi asuma un destin de  excepţie. Niciunul nu este destul de vrednic pentru a îndeplini destinul de  conducere propus de împăratul Verde, unchiul lor. Tristeţea şi ruşinea tatălui  provoacă autoanaliza celui mic. Secvenţa conţine o caracterizare directă  realizată de către narator: „începe a plânge în inima sa lovit fiind în adâncul  sufletului de apăsătoarele cuvinte ale tatălui său [...] stă el pe gânduri şi  nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine”.
  Prin caracterizare indirectă se realizează apoi portretul spiritual al fiului încă neiniţiat. Acesta  nu se grăbeşte să îşi revendice drepturile, ci caută în sine răspunsul la  problema destoiniciei proprii. Ajutorul năzdrăvan apare sub forma unei bătrâne  care cere milostenie. Aceasta face parte din categoria personajelor confidente  şi are rol important în iniţierea eroului.
  Replica fiului, mijloc de caracterizarea indirectă, demonstrează egoism şi concentrare  asupra sinelui: „acum am altele pe capul meu”.
  Insistenţelor  bătrânei tânărul îi răspunde cu opacitate, mâniat, dovedind lipsă de cunoaştere  umană, pripeală.
  Fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una ca dumneata ţi-ai găsit să aştept  eu ajutor?”, nu ştie că nu în înfăţişare se converteşte cunoaşterea şi  întelepciunea. După insistenţele bătrânei el îi dă bani: „ţine mătuşă, de la  mine mai puţin şi de la Dumnezeu mult”. Din aceste vorbe – mijloc de caracterizare  indirectă – rezultă acum chibzuinţa, fiul întelegând că este o fiinţă limitată.
  Dovada bunătăţii  va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa treacă proba  bunătăţii. Celelalte însuşiri se pot dobândi, însă bunătatea este înnăscută. Drumul  iniţierii fiului este o călătorie în sinele său. Bătrâna îşi ia în primire  rolul de mentor şi îi fixează fiului de crai traseul existenţial. Îi atrage  atenţia că a face uz de valorile umanului înseamnă a-ţi deschide porţile  devenirii „ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia”. Limita proiectului  existenţial propus este pus sub semnul excelenţei: „ai să ajungi împărat, care  n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”.  A conduce sub semnul iubirii, al gloriei şi al cinstirii, a fi puternic prin  milostenie este ceea ce îl aşteaptă pe erou.
  Inocenţa, lipsa  de experienţă în a vedea dincolo de aparenţe, se manifestă la alegerea calului.  Personaj năzdrăvan, cu calităţi supranaturale, calul acumulează funcţiile de  iniţiator şi de adjutant.
  Apariţia sa  respectă un anumit tipar: la început este cel mai urât, jigărit şi răpciugos,  apoi, după ce mănâncă jar, se transformă într-un cal arătos, cu puteri  supranaturale – zboară, vorbeşte, deţine cunoştinţe inaccesibile eroului. În descoperirea  calului de către erou se poate vedea o probă pregătitoare, căci iniţial,  feciorul îl tratează cu dispreţ şi cu violenţă. Răsplata ia forma unei lecţii  de viaţă. După ce se transformă într-un cal mândru, acesta îl ia pe erou şi  zboară cu el până la lună şi soare, încât pe acesta îl trec „toate grozile  morţii”. E o lecţie pe care i-o dă calul, anume că nimic în viaţă nu rămâne  nerăsplătit, binele cu binele, răul cu răul, „vorba ceea: una pentru alta”.
  În drumul său  eroul se întâlneşte de trei ori cu omul spân, care întruchipează imaginea  răului. Prima dată feciorul ţine cont de sfaturile tatălui său şi îi refuză  oferta de a-i fi călăuză. A doua oară, Spânul are altă înfăţişare, nu-l  recunoaşte, dar îl refuză iarăşi. A treia oară, aflat într-un moment de cumpănă  fiul de crai acceptă ajutorul Spânului. Spânul însuşi are un rol foarte  important în iniţierea protagonistului, el fiind considerat răul necesar.
  Ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate căpăta decât prin experienţă este  cunoaşterea de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Inocenţa şi  credulitatea nu sunt defecte, ci doar caracteristici, de pe urma cărora va avea  de suferit.
  Naiv, acesta cade în capcana spânului şi îi devine slugă (scena fântânii). Aceasta îl  numeşte pe fiul craiului Harap-Alb, ce înseamnă „slugă de origine nobilă”. Din  acest moment, el duce un traseu al umilinţei, în urma căruia va putea culege  roadele.
  Pus în situaţia  de a aduce salată din grădina ursului, Harap-Alb se întristează. Este  descurajat şi se autocompătimeşte, însă calul îl ajută să treacă peste acest  moment îmbărbătându-l. Primeşte, de asemenea ajutorul Sfintei Duminici care s-a  dovedit a fi bătrâna pe care se milostivise mai demult.
  Proba aducerii capului cerbului îl pune din nou pe erou faţă în faţă cu Sfânta Duminică. Harap-Alb  acceptă acum că şi binele şi răul sunt date spre desăvârşirea sinelui. Bătrâna  îndrumătoare îl învaţă că suferinţa e dată pentru a putea înţelege suferinţa  altora. Un conducător nu poate fi iubit şi slăvit fără a cunoaşte suferinţa  supuşilor săi „când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci  lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că  ştii ce e necazul.”
  Ultima probă,  aceea a aducerii fetei împăratului Roş presupune un şir de încercări, pe care  eroul îl depăşeşte ajutat de diverse personaje cu puteri supranaturale: crăiasa  furnicilor, crăiasa albinelor, Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă  şi Gerilă.
  În ciuda ajutorului, esenţa eroului o constituie calităţile sale. Faptul este evidenţiat de Sfânta  Duminică, prin caracterizare directă. Important este, nu ajutorul propriu-zis,  ci deschiderea ochilor către sine însuşi pe care i-o facilitează: „fii  încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută  Harap-Alb.”
  În final, Harap-Alb se întoarce cu fata de împărat. Acum încep să cadă măştile şi se  instaurează ordinea. Fata divulgă identitatea lui Harap-Alb, care este  recunoscut ca erou. Spânul îi taie capul, dar şi el la rândul lui este ucis de  calul năzdrăvan. Harap-Alb este reînviat cu ajutorul unor obiecte magice şi se  trezeşte ca dintr-un somn lung. Este o înviere la o altă identitate, aceea de  împărat iubit. Răsplata eroului constă în căsătoria cu fata de împărat şi  regatul unchiului său.
  Spre deosebire de basmul popular, unde personajele au  puteri supranaturale, Harap-Alb nu dispune de asemenea calităţi. El trece probele datorită personajelor  adjuvante. Calitatea sa esenţială este bunătatea.
  În basm, supranaturalul este o modalitate de a face  naturalul mai uman.
  Harap-Alb este un erou care excelează prin puterile lui umane ci nu cele  supranaturale. El este asemenea oamenilor, fără dimensiuni fabuloase, misterul  nefăcând parte din structura sa psihologică. Scriitorul doreşte ilustratea unor  valori etice, prin intermediul unui fantastic umanizat.

vineri, 13 mai 2016

Prof. Mirela Broasca: ''Gorunul'', de Lucian Blaga-comentariu literar



POEZIA GORUNUL DE LUCIAN BLAGA

(Introducere)
    Poezia GORUNUL este o elegie filozofică şi face parte din volumul "Poemele luminii" aparut in anul 1919.
     Tema poeziei meditaţia poetului asupra morţii. Presimţirea morţii este o componentă a vieţii şi se dezvăluie progresiv pe parcursul poeziei, ceea ce relevă lirica expresionistă în care se înscrie creaţia lui Lucian Blaga.  Posibile surse de inspiraţie ale poeziei "Gorunul" se află în mitologia universala, folclorul naţional şi literatura culta. In mitologie, gorunul este arborele cosmic, ce simbolizează un spaţiu de comunicare între Cer, Pământ şi Infern, pe care Mircea Eliade îl consideră "axis mundi" şi apreciază - în studiul "Sacru şi Profan" - că, la Blaga, "Imaginea arborelui n-a fost aleasă numai pentru a simboliza Cosmosul, dar şi pentru a exprima viaţa, tristeţea, nemurirea, înţelepciunea".In sursa folclorică, poezia lui Blaga a fost asemănată, ca punct de plecare, cu balada "Mioriţa", unii critici considerând ca esenţa ambelor creaţii constă în atitudinea omului de a-şi accepta moartea cu detaşare, ca pe un dat firesc al existenţei.
In  literatura culta, cea mai apropiată elegie asemuită cu "Gorunul" lui Blaga este "Mai am un singur dor" de Mihai Eminescu, criticii literari remarcând în primul rând tema comună celor două poezii, viziunea filozofică a vieţii şi a morţii. Există însă şi deosebiri între cele două elegii, mai întâi că Eminescu exprimă direct- sensul cuvintelor, stârnind astfel trăirile, pe când la Blaga sensul se conturează treptat, prin trairile dezvăluite pe parcursul poeziei.  Gorunul este, în poezia lui Blaga, un simbol sacru al condiţiei omului în Univers, semnificând ideea că viaţa şi moartea cuprind deopotrivă fiinţa umană şi copacul şi că între cei doi există o comunicare spirituală.
      (Structură şi semnificaţii): Structural, textul e realizat in trei sectiuni corespunzatoare celor trei strofe:
- una - a existentei, al starii de a fi ; - a doua - a intrebarii ; - a treia - a concluziei
    Prima sectiune debutează cu percepţia auditivă ("aud") a morţii ("un clopot"), la care poetul cugetă încă din timpul vieţii ("bate ca o inimă"). Presimţirea neantului este în directă legătura cu natura, poetul meditând într-un cadru propice, în "limpezi depărtări", tumul are trăsături omeneşti ("în pieptul unui turn"), iar clopotul măsoară, cu "zvonuri dulci", scurgerea timpului. Verbul ce exprimă incertitudinea, "îmi pare", potenţează ideea de picurare a morţii în viaţă, care provoacă' o linişte simţită organic de eul poetic: "stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge". Marin Mincu afirma că "liniştea naturii curge în venele omului, inima omului bate profund în pieptul împrejurimilor".
     In sectiunea 2, poetul se adresează direct copacului sacru printr-o întrebare filozofică privind acceptarea morţii cu senzaţia liniştii ce domină întreaga natură, cu care poetul se simte într-o deplină armonie: "Gorunule din margine de codru, / de ce mă-nvinge / cu aripi moi atâta pace / când zac în umbra ta / şi mă dezmierzi cu irunza-ţi jucăuşă?". Forma de superlativ dată cuvântului "pace" prin determinantul "atâta" este o metaforă a tăcerii cosmice, o linişte solemnă, în timp ce cuvântul "umbra" semnifică fiinţa muritoare, trecătoare prin lumea aceasta concretă, idee sugerată şi-de verbul "zac".
     Ultima sectiune începe cu o întrebare filozofică tulburătoare care potenţează presimţirea morţii prin verbul dubitativ "poate", poetul contemplând taina nefiinţei ce capătă contur în trunchiul gorunului, sub forma sicriului:-"O, cine ştie?- Poate că / din trunchiul tău îmi vor ciopli / nu peste mult sicriul". Identitatea dintre condiţia omului şi cea a gorunului este perceputa cu "liniştea" trecerii în moarte - "şi liniştea / ce voi gusta-o între scândurile lui" - care cuprinde deopotrivă poetul şi gorunul. Certitudinea că moartea există din timpul vieţii ("o simt") este atenuata filozofic prin adverbul "pesemne", deşi poetul este "mut" de revelaţie, nevrând să deranjeze, să strice ordinea universală. El ascultă "cum creşte-n trupul tău sicriul" şi accentuează ideea ca fiinţa este supusă morţii: "trupul tău" "sicriul meu". Viaţa oricărei fiinţe se scurge cu fiecare clipă înspre moarte: "cu fiecare clipă care trece", existând o îmbinare perfecta între om şi natură, care alcătuiesc, în elegia lui Blaga, o singură fiinţă.
     Imaginea gorunului falnic, în al cărui trunchi poetul vede crescându-i sicriul si cea a stropilor de linişte pe care îi simte curgându-i prin vine dau intuiţiei expresie impresionanta. Transformarea cuvântului sicriu în laitmotiv, revenirea lui obsedanta contribuie la adâncirea dramatismului imprimat sentimentului de întrebare fără răspuns: o, cine ştie ?, întoarsa asupra conştiinţei, lăsând ideea morţii sub semnul ipoteticului.
      In concluzie, , în poezia lui Blaga,  gorunul reprezinta un simbol sacru al condiţiei omului în
Univers, conturand ideea că viaţa şi moartea cuprind deopotrivă atat fiinţa
umană, cat  şi copacul şi că între cei doi există o conexiune de ordin spiritual.

prof. Mirela Broasca: Tema şi viziunea despre lume într-un roman psihologic interbelic – Pădurea spânzuraţilor, Liviu Rebreanu



Tema şi viziunea despre lume într-un roman psihologic interbelic – Pădurea spânzuraţilor, Liviu Rebreanu.

Romanul românesc interbelic începe sub auspiciile lui Liviu Rebreanu, a cărui  operă stă sub semnul unei „poetici a organicului”, coordonata  fundamentala a creaţiei sale şi dimensiune a realismului cu accente naturaliste.
După cum mărturiseşte în articolul doctrinar „Cred”, pentru Liviu Rebreanu literatura este „creaţie de oameni şi viaţă”, iar  romanul este discurs ce „fixează curgerea vieţii”, ce „dă vieţii un tipar care îi cuprinde dinamismul şi fluiditatea".
     Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie primul roman
obiectiv din literatura noatră -„Ion” şi primul roman de analiza  psihologică din proza românească -„Pădurea spânzuraţilor”. Acesta din urma se impune ca reper fundamental în evoluţia romanului psihologic
românesc, ca primul studiu al unui caz de conştiinţă. Nuvelele care  preced romanul „Pădurea spânzuraţilor” sunt: „Catastrofa”,”Iţic Strul Dezertor” şi „Hora morţii”, pe baza cărora Liviu Rebreanu îşi creează
primul roman de analiza psihologica. În geneza romanului se împletesc date obiective ale realităţii cu un material afectiv tulburător. G. Călinescu vede în „Pădurea spânzuraţilor” o monografie a „incertitudinii
chinuitoare”, iar Paul Georgescu afirmă că scrierea nu este „un roman monografic la războiului” ci , în primul rând, „o confruntare a unor  păreri critice despre sensul vieţii cu însăşi viaţa aflată la extrema
limită.
     Ca orice roman, „Pădurea spânzuraţilor” are o acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase şi cu o intriga complicată.
     Tema o constituie evocarea realistă şi  obiectivă a Primului Război Mondial, în care accentul cade pe condiţia  tragică a intelectualului ardelean, silit să lupte sub steag străin împotriva propriului neam. Se pot distinge două subteme ale roman: iubirea faţă de patrie şi dilema între datorie şi dragoste faţă de ţară
manifestată în conştiinţă.
     Personajul central al romanului este locotenentul Apostol Bologa. Drama lui este declanşată de criza
psihologica, personajul apărând ca subiect trăitor şi observator al propriilor stări de conştiinţa. Eroul îşi trăieşte propriile emoţii, sentimentele si incertitudinile, tragicul său conflict interior fiind declanşat de sentimentul datoriei de cetăţean, ce-i revine din legile satului austro-ungar şi apartenenţa la etnia românească. Din punct de vedere structural, romanul este alcătuit din patru cărţi, fiecare având cate unsprezece capitole, cu excepţia ultimei, care are doar opt capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literara prin acela ca viaţa tânărului Bologa s-a sfârşit prea curând şi într-un mod nefiresc.
     Romanul are doua planuri distincte ce evoluează paralel, dar care se intercondiţionează: unul al tragediei războiului şi altul al dramei  psihologice a personajului principal. Scriitorul foloseşte ca tehnică narativă introspecţia, retrospecţia, portretul direct al autorului, dialogul şi monologul interior, naraţiunea fiind la persoana a III-a (naratorul este omniscient şi omniprezent).
     Construcţia romanului  este circulară şi simetrică: romanul „Pădurea spânzuraţilor” începe şi se termină cu imaginea spânzurătorii şi cu privirea luminoasă a  condamnatului. Începutul romanului relatează o atmosfera cenuşie de toamna mohorâta, în timpul Primului Război Mondial, în care imaginea  spânzurătorii stăpâneşte întreg spaţiul vizual şi spiritual. Apare şi  descrierea, existând o corespondenţă între elementele naturii şi stările personajului: „Sub cerul cenuşiu de toamna ca un clopot uriaş de sticla aburită, spânzurătoarea nouă şi sfidătoare (…) întindea braţul cu  ştreangul spre câmpia neagră.
      Locotenentul Apostol Bologa, ca membru al Curţii Marţiale, a făcut parte din completul de judecată care l-a condamnat la moarte prin spânzurătoare pe sublocotenentul ceh Svoboda, pentru că încercase să treacă frontul la inamic. Convins că şi-a făcut  datoria faţă de stat, Bologa supraveghează cu severitate pregătirea  execuţiei, dând dovada de lipsa totala de sentimente, însa ele vor fi  cele care îl vor ucide in final. Bologa are foarte bine inoculat simţul datoriei de către tatăl sau, care îl sfătuieşte: „Ca bărbat să-ţi faci
datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român”. Educaţia religioasa din copilărie, dată de mama sa, apoi studiile de filosofie de la Budapesta  au sădit în Apostol valori care s-au sedimentat mai ales în automatisme
şi prejudecăţi.
      Intelectual prin formaţie, eroul nu face parte, la începutul romanului, din categoria celor care problematizează existenţa. Excesul cu care participă la pregătirea spânzurării lui Svboda, fără a lua în considerare altceva decât imperativul datoriei, dovedeşte acest lucru. Logodna cu Marta şi apoi ruperea logodnei, probează incapacitatea personajului de a se desface din lanţul automatismelor.
     Destinul lui Apostol Bologa însumează evenimente şi întâmplări de război, dublate de reflecţii profunde asupra situaţiei fără ieşire în care se afla  personajul, după mutarea teatrului de lupta pe frontul românesc. În
încercările disperate de a evita confruntarea directă cu românii, Apostol face acte de eroism, distrugând un reflector rusesc, în speranţa că va obţine de la generalul Karg transferul în altă zonă de lupta.
     Punctul culminant este atins în momentul în care este din nou numit membru al Curţii Marţiale şi este obligat să participe la judecarea a doisprezece români acuzaţi de dezertare. Dezertarea devine şi pentru Apostol soluţia de a-şi salva propria conştiinţă de la frământările actului de a-şi  condamna propriii fraţi. De aceea planul pe care şi-l face nu este nici pe departe unul elaborat, lucru ce demonstrează că în fapt el se lasă
prins din moment ce se îndreaptă hipnotic spre zona frontului păzită de cel mai vigilent duşman al său. Este prins, condamnat la moarte şi  executat prin spânzurare, într-o scena simetrica celei din incipitul
romanului. Aceeaşi lumina, aceeaşi atitudine sfidătoare din ochii lui  Svoboda se va vedea în final în ochii lui Bologa în momentul executării. În momentul spânzurării, ca şi Svoboda la începutul romanului, "Apostol
îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului".
      Viziunea despre lume, în ochii lui Apostol Bologa, se schimba din momentul în care sublocotenentul ceh Svoboda înfrunta moartea cu seninătate. Din acel moment, pentru el, războiul nu va mai fi doar o
lupta fără sentimente, iar fiecare faptă se va transmite în conştiinţa personajului producând intense trăiri, emoţii, senzaţii, surprinse cu  abilitate de Rebreanu. Din acel moment, începe criza lui de conştiinţa redata de narator prin monolog interior sau autoanaliza de catre narator: „Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte şi privirea i se lipise pe fata condamnatului. Îşi auzea bătăile inimii ca nişte ciocane”.
Lumina este vazută în roman ca motiv, apărând frecvent în text: în copilăria lui Apostol, în ochii lui Svoboda, sub forma reflectorului şi în ochii lui Apostol, atunci când acesta va înfrunta moartea aşa cum o făcuse şi cel pe care îl condamnase cu atât  obiectivism în incipitul romanului, privirea lui zburând nerăbdătoare  spre ”lumina răsăritului”, spre „strălucirea cereasca”.
    Apostol  Bologa moare ca un erou al neamului său, din dragoste pentru ţara sa, pentru libertate şi adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii.
    Liviu Rebreanu este în acest roman „un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice", viziunea dspre lume fiind redată prin ochii personajului principal care suportă o adevărată transformare a conştiinţei.

Prof. Mirela Broasca: Tema si viziunea despre lume in poezia ‘’LUMINA’’, de Lucian Blaga



 
Tema si viziunea despre lume in poezia ‘’LUMINA’’, de Lucian Blaga
   

     Poezia lui Lucian Blaga abundă în analogii care tind să unifice realul, să concilieze
individul uman cu sustanţa lumii.Este un fel de osmoză între corpul omenesc şi fiinţa lumii.Trecut, prezent şi viitor se regăsesc în cel mai mărunt element, în cea mai intimă fibră a omului.
    Efectul copleşitor al poziei lui Blaga asupra cititorului îl are tehnica expresionistă atrecerii spre absolut, prin plăsmuirea unor scenarii cosmice, adică prin proiectarea datelor realităţii prezente în primordial, într -un început de lume.
     În felul acesta, orice moment al trăirii lirice devine contemporan cu Geneza, o
aventură personală se transformă în mit.
     Poezia Lumina a fost publicat în ianuarie 1919 în ,,Glasul Bucovinei” şi este inclus apoi în volumul de debut Poemele luminii.
     Titlul anunţă metafora de bază a poeziei, frecventă în lirica blagiană de început şi semnifică bucuria, speranţa, începutul, deschiderea către cunoaştere, înţelegerea lucrurilor care se face însă nu raţional, ci prin iluminare.
              Sub această egidă apar următoarele idei: iubirea şi cosmosul, setea de patimi, certitudinea şi căutarea răspunsurilor, cunoaşterea luciferică, toate acestea subsumându-se temei iubirii.
      Din punctul de vedere al structurii, poemul cuprinde trei secvenţe distincte, diferite în ceea ce priveşte discursul liric: prima şi ultima strofă – un monolog adresat iubitei, strofele a doua şi a treia – un tablou cosmogonic, iar strofa a patra – o interogaţie retorică.
           În prima secvenţă poetul foloseşte sinestezia pentru a crea imagini de o concreteţe tulburătoare. Imaginile vizuale şi auditive fuzionează: ,,Lumina ce-o simt / năvălindu-mi in piept  pentru când te văd / oare nu e un strop din lumina / creată în ziua dintâi, / din lumina aceea -nsetată adânc de viaţă?”
          Metafora luminii semnifică, pe de o parte, viaţa, iubirea, pe de altă parte, bucuria, emoţia, uimirea, extazul în faţa acestora. Lumina primordială ,,însetată adâncde viaţă” este nedefinită, neîmpărţită în culorile creaţiei, e o plinătate, cuprinde totul în ea, iar,,stropul” poate fi o mostră, un micro ce reproduce un macro. Iar această ipostază a luminii completează, prin aprofundare, ideea primelor versuri prin integrarea sentimentului individual în circuitul cosmic.La rândul ei, iubita este identificată cu substanţa absolută lumii.
       Imaginea iubitei este lipsită de consistenţă, ea este percepută global, iar eul liric i se adresează cu apelativul ,, minunato” , ceea ce o încadrează în tiparul eternului feminin:,,Lumina ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te văd – minunato,/ e poate că ultimul strop /din lumina creată în ziua dintâi.”
      Adresarea directă dezvăluie şi prezenţa eului liric în text, care atestă caracterul subiectiv al percepţiei.
      Timpul verbal folosit în această primă secvenţă este prezentul, timp al adresării către iubită, timpul iubirii, timpul eternităţii .A doua secvenţă cuprinde strofele a doua şi a treia şi prezintă un tablou cosmogonic. Combinându-se imaginea genezei biblice cu viziunea indiană a unităţii primordiale a lucrurilor de la începutul lumii se creează imaginea poetică a naşterii sentimentului iubirii. Prin imaginea nimicului care, la un impuls dat de divinitate, porneşte către viaţă ( divinitatea fiind numită aici ,,Nepătrunsul”), poetul transpune starea de nepăsare din care este trezit cel care cunoaşte atingerea iubirii, senzaţia de iluminare pe care acesta o trăieşte, deschiderea către o nouă lume care se naşte, parcă, o dată cu apariţia dinamizării interioare datorate iubirii: ,,Nimicul zăcea
-n agonie, / când singur plutea-n întuneric şi dat-a / un semn Nepătrunsul: /<<Să fie lumină!>> // O mare/ şi-un vifor nebun de lumină / făcutu-s-a-n-clipă: / o sete era de păcate, de doruri, de – avânturi, de patimi, / o sete de lume şi soare.”Enumeraţia rezumă sintetic esenţa forţelor care ne antrenează în planul existenţial, care ne provoacă şi ne dinamizează, ne deschid către contrarii ce se unifică în fiinţa noastră printrăire. Timpul prezent al verbului din prima secvenţă este acum înlocuit de imperfect, ce redă procesualitatea misterioasă a Creaţiei.
      In concluzie, poezia ‘’Lumina’’, scrisa de Lucian Blaga,  concentreaza , asa cum  ideea poetica o releva, iubirea şi cosmosul, setea de patimi, certitudinea şi căutarea răspunsurilor, cunoaşterea luciferică, toate acestea subordonandu-se temei iubirii.

luni, 9 mai 2016

Prof. Mirela Broasca: Particularitatile de constructie a unui personaj dintr-un text narativ studiat, apartinand lui Liviu Rebreanu



Particularitatile de constructie a unui     personaj dintr-un text narativ studiat, apartinand lui Liviu Rebreanu

Inspirat din realitatea satului transilvănean de pe la începutul  secolului XX, romanul „Ion" de Liviu Rebreanu este dominat de figura  masivă, ca un bloc de granit, a personajului principal Ion Pop  Glanetaşu, personaj eponim, care a împrumutat prenumele său romanului.
  Unul  dintre cele două planuri ale romanului urmăreşte evoluţia personajului  central: Ion figură simbolică, unică prin iubirea de pământ şi prin  drama pe care o trăieşte.
  Flăcău sărac, Ion iubeşte o fată săracă  (pe Florica), dar se simte atras de Ana, doar pentru că e bogată. El  conştientizează faptul că printr-un mariaj cu ea, ar obţine pământurile  lui Vasile Baciu, tatălui acesteia. Tatăl nu se arată deloc încântat de  relaţia Anei cu Ion, dorindu-l de soţ pentru fata lui pe George Bulbuc.  Pentru a-l determina pe Vasile Baciu să accepte căsătoria, Ion o seduce  pe Ana. O dată nunta făcută, Ion se îndepărtează de Ana şi se întoarce  tot mai mult spre Florica, devenită soţia lui George. Ana se sinucide.  La scurt timp, moare şi copilul lor, iar Ion este omorât de George,  pământurile revenind bisericii.
  Condiţia lui Ion rezumă tragedia  istorică a ţărănimii fără pământ. Dacă parvenirea socială a  personajului este reprezentativă doar pentru o infimă parte a acestei  ţărănimi, ambiţia de care este devorat defineşte, în general, sufletul  ţărănesc, iar destinul său denunţă întocmirea inechitabilă ce condamnă  pe cei de seama lui Ion fie la sărăcie şi umilinţă, fie la schilodire  morală.
  Monumental şi simbolic prin tragismul său, Ion trăieşte  tragica dilemă între iubire şi patima pentru pământ. Destinul lui e  strâns legat de nivelul vieţii satului din primele decenii ale  secolului al XX-lea, a cărui existenţă Rebreanu o surprinde realist,  obiectiv. Drama personajului nu constă în numeroasele sale trăsături  negative; ea provine din lupta care se dă în sufletul lui între cele  două „glasuri" care şi-1 dispută până la sfâşiere.
  Complexitatea  personajului a dat naştere unor viziuni critice atât de diferite, încât  din însumarea lor se constituie o figură alcătuită din lumini şi umbre. Ca personaj, Ion este tragic pentru că este forţat să se mişte mereu  sub povara lui „sau/şi", iar aici intervine filonul de modernitate al  lui Rebreanu. Pentru G. Călinescu, „Ion e o brută", pentru E. Lovinescu  „Ion este SKpresia instinctului de stăpânire a pământului în slujba  căruia pune o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi o voinţă  imensă, iar pentru T. Vianu „Ion este lăcomia de pământ şi  senzualitatea absurdă afirmată prin şiretenii, lipsă de scrupule şi  cruzime".
  Şi totuşi, realitatea romanului demonstrează faptul că Ion  nu este un personaj simplist, unilateral. El nu poate fi considera nici  un oarecare parvenit, nici o brută în sensul absolut al cuvântului,  atâta timp cât îşi doreşte pământul nu pentru a-1 tezauriza, ci pentru  a-1 munci, pentru a-şi susţine demnitatea ţărănească. In această luptă  pentru pământ, el face victime, însă le face ca o brută inocentă, ca o  fiinţă care loveşte pentru că la rândul ei a fost lovită.
  Ion este  personajul tipic pentru categoria socială a ţăranului sărac, care caută  să obţină, prin mijloace individuale, pământul. Pentru el acesta  înseamnă existenţa locului fruntaş în lumea satului, demnitatea (şi  Vasile Baciu şi Alexandru Glanetaşu s-au căsătorit la rândul lor cu  fete bogate, din aceleaşi considerente ca Ion).
  Fiindcă tatăl său a  pierdut (din cauza lenei şi a băuturii) pământurile, Ion este aproape  silit la căsătoria cu Ana pentru a-şi scoate familia din impas. încă  din primele secvenţe ale romanului, Ion apare caracterizat direct ca un  flăcău harnic şi dornic să-şi arate iscusinţa („Era harnic şi iute ca  mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era  drag ca ochii din cap"). Atât de drag i-a fost pământul încât, de copil  a renunţat la şcoală ca să fie aproape de vitele lui şi de pământ. El  are conştiinţa superiorităţii lui faţă de tată de vreme ce adesea îl  certa pentru că a tocat averea mamei.
  Caracterizarea indirectă prin  fapte, gesturi, atitudini şi limbaj este reliefată pe tot parcursul  romanului prin trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în  stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu, trăiri care sunt dintre cele  mai diverse: de la brutalitatea violentă, la prefăcătorie, indiferenţă  şi încântare.
  Fiul Glanetaşului este un personaj complex şi  dramatic, care nu acceptă jumătăţi de măsură, dorindu-şi în acelaşi  timp demnitatea materială şi pe cea sentimentală. Din păcate, aceste  paliere ale demnităţii sunt rupte între Ana şi Florica. Aşadar,  construcţia personajului este realizată pe două patimi: pentru pământ  şi pentru Florica: când se află la câmp şi Ana trece prin faţa locului  lui Ion să-i aducă mâncare lui Vasile Baciu, Ion gândeşte: „Aş fi o  nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe", iar pe  Florica o asigură: „In inima mea, tot tu ai rămas crăiasă. Ion este  afectat de faptul că preotul Belciug îl ceartă în faţa satului pentru  că a luat câteva brazde din pământul lui Simion Lungu, dar îl afectează  şi mai mult faptul că preotul depune mărturie la tribunal împotriva lui.
  Jignit - la horă - în faţa satului de către Vasile Baciu care-1 numeşte  „sărăntoc", „fleandură", „hoţ", „tâlhar", Ion reacţionează potrivit  firii sale impulsive, violent: „îi clocotea sângele şi parcă aştepta  înadins să-1 atingă barem cu un deget ca să-1 poată apoi sfârteca în  bucăţele..."
  Dorinţa de a avea pământ devine o obsesie: „trecea  deseori parcă înadins pe lângă pământul lui Baciu. Le cântărea din ochi  dacă sunt bine lucrate şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum  trebuie. Se simţea stăpânul lor şi-şi făcea planuri...". De când a  devenit stăpânul casei nicio brazdă de pământ din zestrea Zenobiei nu  s-a mai înstrăinat şi gândul că ar putea fi stăpân pe tot pământul îi  dă încredere şi-1 face să se simtă mai important.
  După ce obţine  pământurile lui Vasile Baciu (în lupta pentru acestea s-a dovedit  calculat, inteligent şi viclean, fără scrupule), Ion îşi schimbă  întreaga atitudine adaptându-se foarte repede şi uşor la comportamentul  categoriei sociale în care tocmai a intrat: „călca mai apăsat, cu  genunchii uşor îndoiţi". Este cuprind de beţia fericirii simţindu-se  înfrăţit cu pământul într-un ritual mistic al posesiunii: „... încet,  cucernic, fără să-şi dea seama, se lasă în genunchi, îşi coborî fruntea  şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud [...]. îşi înfipse mai  bine picioarele în pământ ca şi când ar fi vrut să potolească cele din  urmă zvârcoliri ale unui duşman doborât. Şi pământul parcă se clătina,  se înclină în faţa lui...".
  Psihologia complicată a personajului declanşează o altă dramă, aceea a iubirii, atât de ocolită şi amânată  până atunci. Mulţumirea de a deveni bogat nu-i mai ajunge lui Ion, acum  aspirând spre o fericire deplină ceea ce înseamnă iubirea Floricăi: „Ce  folos de pământuri dacă cine ţi-e pe lume drag nu e al tău".
  Obsesia  pământului e înlocuită cu obsesia pentru Florica. Abil, Ion simulează  prietenie pentru George, soţul acesteia, ca să aibă pretextul de a-1  vizita uneori, când ştia că lipseşte de acasă. Dominat de porniri  primare, aflat sub semnul fatalităţii, Ion este o victimă a structurii  sale instinctuale pe care nu şi-o poate şlefui, ceea ce-1 conduce la  moarte. Lovit de George cu sapa, Ion moare în chinuri cumplite: „Mor ca  un câine". în mentalitatea satului, Ion a fost pedepsit pentru abaterea  de la legea morală.
  In concluzie putem aprecia faptul că, Ion este,  fără îndoială, un personaj tragic pentru că se împotriveşte destinului  şi susţine dubla patimă riscând chiar moartea. Viaţa lui are un flux  epopeic impus de însăşi existenţa rurală.

joi, 5 mai 2016

Prof. Mirela Broasca: Relaţia dintre două personaje in romanul ”Baltagul’’ de M. Sadoveanu



Relaţia dintre două personaje in romanul ”Baltagul’’ de M. Sadoveanu

Personaje: Vitoria şi Nechifor Lipan ( „Baltagul” , de Mihail Sadoveanu)
Ipoteza: Vitoria şi Nechifor Lipan reprezintă o transpunere în timpul istoric a personajelor mioritice, cărora li se conferă noi dimensiuni morale.
Argumentaţie: Apărut în anul 1930, romanul „Baltagul’’ de M. Sadoveanu, are drept temă existenţa păstorească şi ritualurile legate de marile ei momente.
Discursul narativ este structurat pe două planuri: Drumul Vitoriei Lipan (însoţită de fiul ei Gheorghiţă), în căutarea osemintelor lui Nechifor Lipan si viaţa păstorilor din munţii Moldovei în primele decenii ale veacului trecut.
Acţiunea se desfăşoară cronologic, din toamnă,de la sarbatoarea de Sf. Dumitru, şi până în primăvara următoare, dupa sarbatoarea de Sf. Gheorghe.
Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire, iar trecerea de la un plan la altul se face prin alternanţă.
Conflictul romanului îmbracă două aspecte:
a)                 Există un conflict exterior, determinat de faptul că, în lumea pură a muntelui, doi oameni încălcaseră „rânduiala” săvârşind o crimă.
b)                Există şi un conflict interior care creşte în sufletul Vitoriei Lipan, pe măsură ce înţelege că Nechifor a murit. In virtutea aceleiaşi „rânduieli”, ea parcurge un drum al destinului, pentru a săvârşi ritualul funerar, fără de care sufletul mortului nu-şi găseşte odihna.
Fiecare dintre cele două personaje este legat de ambele conflicte.
In primul rând, cele două personaje reprezintă, la modul emblematic, lumea oamenilor de la munte.
Infăţişaţi într-un portret de grup la începutul capitolului X, muntenii („Locuitorii aceştia de sub brad”) sunt oameni activi, trăindu-şi suferinţele ca şi bucuriile cu aceeaşi „inimă uşoară” pe care Creatorul le-a dat-o la începutul lumii.
Mai presus de orice, ei pun ţarinile lor de la începutul lumii”, repetarea vechilor ritualuri situându-i într-un timp neschimbat şi etern.
Nechifor şi Vitoria se încadrează în această lume („Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acuma lipsea”), chipul oierului fiind reconstituit din amintirile Vitoriei sau ale celor care l-au cunoscut: „La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu sprâncene aplecate şi la toată înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă, Vitoria se uita ascuţit şi cu îndârjire...
In această lume, în care muntenii se fereau „de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie, Nechifor Lipan avusese neşansa să întâlnească doi oieri dintr-un „loc străin” şi dintr-o vale, care îl omorâseră.
Vitoria are menirea de a înlătura, din lumea pură a muntelui, moartea ca fărădelege. Pentru aceasta, femeia poartă cu sine un beţişor alb (echivalent al cumpenei cu fir de argint folosită de fântânari pentru a găsi apa). Descoperind adevărul, munteanca va deveni „un Hamlet feminin” (Călinescu), pedepsindu-i pe cei doi ucigaşi (Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui).
In al doilea rând, atât Vitoria cât şi Nechifor coboară din balada pastorală „Mioriţa”, aşa cum se sugerează şi în moto-ul romanului („Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă ş-un câne”).
Ca şi „măicuţa bătrână” care-şi caută fiul ucis, Vitoria Lipan trăieşte un puternic zbucium interior, traversând iarna cu senti­mentul tot mai acut al morţii lui Nechifor.
Convinsă că „i-a fost lui Nechifor scrisă o asemenea soartă pe care nimica n-o poate înlătura, ea colindă munţii pentru a-i găsi rămăşiţele şi a le pune în pământ „sfânt”.
Dârză, tenace şi discretă în marea ei suferinţă, Vitoria este sortită să-i aducă celui mort, prin ritual, „binecuvântarea din urmă şi rugăciunile de care n-a avut parte.
Şi mai realizat este conturul baladesc al lui Nechifor, mai ales în ceea ce priveşte „faţa” lui umană.
Pentru cei ce l-au văzut, în mod fugar, în timpul drumului din toamnă, Nechifor este omul cu căciulă brumărie, darnic şi vesel, dar, mai ales, neînfricat şi hotărât: „Dar omul acela zicea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oameni răi spunea că nu-i pasă; are pentru dânşii pistoale încărcate în desagi”.
Pentru Vitoria, Nechifor era omul căruia „nu-i putea sta nimeni împotrivă”. Intr-o noapte, când cei doi soţi se întorceau de la Piatra Neamţ, nişte hoţi i-au atacat cerându-le banii. Fără să se înfrico­şeze, Nechifor i-a înfruntat într-o scenă care îi conferă dimensiuni baladeşti.
Adevărata „faţă” a lui Nechifor este însă cea simbolică şi aceasta derivă din „Mioriţa”: moartea este „a lumii mireasă”, fiindu-le dată tuturor oamenilor. Nechifor (care „s-a înălţat în soare”) se întoarce în marele Cosmos (din care fiinţa umană se rupe prin naştere). In acest mod, el devine Om universal şi personaj-sumă a lumii.
In al treilea rând, fiecare dintre cele două personaje participă la câte un „drum” cu multiple semnificaţii.
Primul dintre acestea este drumul făcut de Nechifor şi care se frânge între Suha şi Sabasa, în preajma muntelui Stânişoara.
Aici începe „marea călătorie” de dincolo de moarte a lui Nechifor Lipan, într-un spaţiu vegheat de Crucea Talienilor - axă a lumii şi poartă de comunicare cu Universul.
Cel de al doilea drum este al Vitoriei, etapă în care vor fi reliefate calităţile ei morale: respectarea tradiţiei, inteligenţa, statornicia, demnitatea, spiritul justiţiar.
Lungul drum al Vitoriei constituie o replică pământeană la „marea călătorie” a lui Nechifor. Simbolic, acesta începe într-o zi de vineri, la răsăritul soarelui şi se încheie, în scena praznicului, odată cu apusul.
„Ziua” ritualică a Vitoriei include toate cele trei mari momente ale vieţii: botezul („La Borca a căzut într-o cumătrie”), nunta („La Cruci a dat de nuntă”) şi înmormântarea.
Drum labirintic săvârşit din poruncă divină, călătoria Vitoriei câştigă semnificaţii sacre, este un „drum spre Centru” cu finalitate salvatoare:       Dumnezeu, prin sfânta de la Bistriţa, a adus-o pe dânsa, Vitoria, pe căi cotite, tocmai unde trebuia ca să-şi găsească pe cel drag, să-l ridice din locul pieirii şi să-l puie în pământ sfânt, cu toate rânduielile ştiute” (s.n.). In al patrulea rând, cele două personaje au prenume care simbolizează biruinţa.
Rolul ultim îi revine tot Vitoriei, în scena în care, descoperind osemintele lui Nechifor, îl strigă: „Femeia răcni aprig: - Gheorghiţă! ”.
Se cuvine să observăm că oierul are două prenume, ambele cu sensul de „purtătorul de biruinţă”.
Nechifor simbolizează sacrul convertit în profan (căci întâiul nume era al marelui mucenic Gheorghe). Boala din copilărie şi „botezul” păgân („Cobzăriţa i-a suflat pe frunte descântând şi i-a schimbat numele”) marchează trecerea sacrului în materie; astfel, cel care moare în râpă este ipostaza profană a lui Nechifor.
Din această pricină, în momentul găsirii osemintelor, Vitoria îl strigă pe numele său adevărat (Gheorghiţă), reiterându-1 în condiţia primă şi facilitându-i întoarcerea, prin „gura de rai”, în spaţiul sacru.
Atât prin acţiune, cât şi prin cele două personaje centrale, „Baltagul” păstrează fiorul cosmic al baladei din care este inspirat.